Aur si spada (L'Epee et l'or) by Dan Starcu

Edition	Availability
1 Aur si spada (L'Epee et l'or) 1999, on scribd.com, search : Dan Starcu (All languages )	aaaa Not in Library

AUR ŞI SPADĂ

Motto:”Într-o naţiune decadentă, dar bogată în tradiţii, misiunea de a aminti trecutul este ca o magistratură morală, ca un sacerdoţiu. Îndeplinească-le cei care pot şi ştiu, pentru că a nu o face este o crimă. “

(Alexandre Herculano, poet, istoric şi romancier portughez din secolul XIX.)

Introducere

La începutul secolului al XVI-lea, imperiul otoman devenise cea mai mare forţă militară pe care o cunoştea lumea. O bună parte a Europei zăcea sub jugul său. Asia şi Africa tremurau de teama sultanului. O mare ameninţareplutea asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, aceea de a-şi pierde fiinţa statală, căci Sublima Poartă făcea presiuni extraordinare pentru a sfărama cele două obstacole către centrul şi apusul continentului nostru.

În acele clipe de mare cumpănă, pe tronul Ţării Româneşti avea să se urce viteazul Radu de la Afumaţi, a cărui iscusinţă a păstrat nealterată moştenirea Basarabilor. El a dus nouăsprezece bătălii împotriva turcilor şi, învins ori învingător, a demonstrat că sufletul lui Mircea sau umbra lui Vlad Ţepeş veghează încă glia străbună. El I-a convins pe turci de faptul că privilegiile acordate de sultani glorioşilor săi înaintaşi nu erau doar pagini de istorie, ci puteau fi oricând recucerite cu arma în mână, că ţara ştia să se scoale ca un singur om când drepturile îi erau încălcate. Alături de el s-au aflat mulţi viteji, boieri sau oameni din popor, care n-au ezitat să-şi verse sângele pentru moşie.

Capitolul 1

Stejarul Trăsnit.

Era luna aprilie a anului 1522 şi primăvara îşi făcea simţită prezenţa prin parfumul florilor şi verdeaţa copacilor. Natura revenise la viaţă şi era gustată în toate colţurile ţării. Vremea călduţă şi blândă, vântul abia adiind, cerul pur, arareori ascunzându-se în spatele vreunui nor alb, completau tabloul acelor frumoase zile. Izvoarele şi pâraiele îşi purtau sprintene apele, însoţite de ciripitul vesel al zburătoarelor ce-şi reluau stăpânirea în primire.

Cu toate acestea , viaţa Ţării Româneşti nu era deloc liniştită şi senină. În ianuarie 1522 fusese ales voievod Radu. Venirea sa pe scaunul domnesc a fost determinată de o împrejurare cu totul deosebită :”begul otoman Mehmed avea intenţia să rămână cârmuitor… boierii, auzind aceasta, s-au unit toţi şi s-au împăcat şi-au ridicat domn, cu voia tuturor, pe Radu… “ scriu documentele epocii.

Îată însă că noul voievod nu are timp să se bucure de proaspăta sa numire, căci turcii îl şi lovesc. Primele încleştări au loc la Gubavi şi la Ştefeni, unde ai săi biruie, dar la Clejani pierde lupta şi, în aprilie, este silit să treacă peste munţi, la Braşov, lăsând ţara pe mâna lor. Begul Mehmed, care se lăuda că se trage din familia Basarabilor şi ar fi putut face dovada unor asemenea acte, înţeles cu vizirii de la Istambul, viza acapararea scaunului domnesc. În acest scop, numi demnitari turci în majoritatea oraşelor şi târgurilor româneşti, în toate funcţiile de conducere. Primul pas spre desfiinţarea statului fusese deci făcut.

În aşteptarea numirii sale ca domn, Mehmed impuse biruri usturătoare ţăranilor şi târgoveţilor, strângând un dar uriaş pe care dorea să-ltrimită sultanului. Turcii prădau şi jefuiau după bunul plac, iar cei ce li se împotriveau erau aspru pedepsiţi. În acest timp poporul îşi făcea cruce şi se ruga pentru întoarcerea voievodului Radu, căci în el îi era speranţa şi alături de el ar fi luptat cu vitejie şi putere în contra Semilunii.

Aprilie descătuşase forţele primăverii… pe malul Dâmboviţei, înfiripată în jurul cetăţii, o aşezare de ciobani, meşteri şi târgoveţi, liniştită şi întinsă, era sămânţa din care va creşte, peste secole, uriaşa capitală a ţării de azi. Pe acea vreme era doar o aşezare înfloritoare, nejucînd vreun rol social sau politic mai important.

La “Hanul Teilor “, cum se numea proprietatea jupânului Manole, cheful plutea în aer. Băutura rece şi mâncarea bine pregătită încântau simţurile clienţilor, iar cântarea ţiganilor le deschidea poftele. Hanul era de fapt o casă cu etaj,având vreo douăzeci de odăi.Jos se aflau bucătăriile, iar sub acestea pivniţele cele mari, unde se găseau butoaiele de ţuică şi vin, unele nedesfăcute de câţiva ani. Doi bucătari cât toate zilele ţineau piept mulţimii ce se ospăta în curtea largă, împrejmuită cu un gard de lemn destul de pipernicit. Poarta cea mare era larg deschisă şi în apropierea ei se găseau carele şi căruţele ai căror stăpâni gustau bunătăţile oferite de slujitori. De jur-împrejur clădirea şi curtea erau înconjurate de ulicioare şi case de toate mărimile. De ce I se spunea “Hanul Teilor” nimeni nu ştia , nici măcar jupân Manole, căci nicăieri prin apropiere nu se zărea un astfel de arbore. Singura explicaţie ar fi fost că stăpânul îi plăcuse numele şi clienţilor săi deasemenea.

Tocmai când mesenii înfulecau mai bine sau îşi muiau bărbile în vinul roşu, ţipete femeieşti răsunară dintr-o uliţă învecinată şi cu toţii tresăriră. Mânaţi de curiozitate, lăsară de o parte plăcuta lor îndeletnicire pentru o clipă. Nu avură mult de aşteptat şi de pe uliţa cu pricina, care corespundea cu alta chiar în faţa porţii hanului, se iviră un bei turc purtând haine împodobite cu nestemate şi spahii ce-l însoţeau roind în juru-i. Apăru şi rădvanul din care răsunau strigătele femeieşti :

--Săriţi, oameni buni ! Turcu’ răpeşte pe Maria, fata boierului Stanciu !

Mulţimea de la mese rămase împietrită. Călăreţul cel falnic nici nu-I băga în seamă, în timp ce spahii le aruncau priviri de câini turbaţi, de parcă le-ar fi zis : “Hai, încearcă vreunul să se opună ?”

--Săriţi, oameni buni ! Ne răpeşte turcu’!

Lângă slujnica ţipându-şi disperarea se ivi un minunat cap de domniţă, cu păr de aur şi ochi de azur, ce-I privea trist.

--Să nu-I lăsăm ! strigă un tânăr cu mustaţă, având în jur de douăzeci de ani. Pe ei !

Însă pe meseni îi cam luă cu frig un asemenea îndemn, astfel că nu-l urmă nimeni. Tânărul se repezi şi , luând o scândură groasă din gard , îl croi pe unul dintre spahii care se rostogoli de pe cal. Răspunzând unei asemenea fapte de vijelie, un strigăt de uimire şi încurajare se ridică din zeci de piepturi. Alţi doi turci ridicară însă iataganele aducătoare de moarte şi îndrăzneţul fu sfârtecat de loviturile lor.

--După mine, oameni buni, strigă îndată altul , cu păr negru şi ochi scânteietori. Doar n-o lăsăm fetele astea frumoase în mâinile lor !

--Ia seama, jupâne neguţător, îi zise un om cărunt de lângă el cu care vorbise mai multe doar cu puţin timp în urmă, păgânul e chiar Ali-bei, omul de încredere al lui Mehmed !

--Ce contează ? Tot ticălos se cheamă că e !

Când primul spahiu îi ieşi în drum îşi scoase spada strălucitoare. De sub turbanul viu colorat, doi ochi aprinşi îl întâmpinară :

--Văd că-ţi cauţi moartea, valahule.

Limba turcă nu era chiar necunoscută celor din jur.

--Să nu te găsească pe tine, păgânule, îi răspunse imediat.

Iataganul se coborî fulgerător asupra sa. Lovitura ar fi despicat un copac, dar neguţătorul, iute ca o nălucă, sări într-o parte în timp ce lama sa se strecură pe lângă şa în pântecele călăreţului.

--Allah ! abia mai apucă să urle acesta, rostogolindu-se de pe armăsar, cu ochii holbaţi de surpriză şi durere.

--Allah nu mai poate face nimic pentru tine…

Cei de la han rămaseră muţi de uimire, aşteptând îngrijoraţi replica spahiilor. Aceasta nu întârzie şi doi călăreţi uriaşi, care ar fi băgat în sperieţi multă lume, se avântară să-l taie bucăţi. Dar, pentru îndrăzneţul tânăr mânuitul sabiei părea o îndeletnicire cunoscută din vremea când învăţa să vorbească sau să meargă, într-atât de fulgerătoare şi neaşteptate îi erau mişcările. Oamenii lui Ali se treziră înţepaţi de lama sa fără să înţeleagă măcar cum. Isprava asta înflăcără într-atât spiritele că toţi cei din curtea hanului, scoţându-şi săbiile sau rupând parii din gardul jupânului Manole, trecură la luptă.

--Dobitocul ăsta mi-a zădărnicit planurile ! gemu supărat Ali-bei înţelegând că nu va face faţă numai cu oamenii pe care-I avea acelei revărsări furioase. Să plecăm, vitejilor !

Nu scăpară însă decât puţini din mâinile mesenilor. Uliţele fiind strâmte şi blocate repede de valahi, păgânii se treziră înconjuraţi. Călcară ei mulţimea în picioarele cailor, tăiară cu iataganele, dar nu aveau speranţe de izbândă.

Tânărul neguţător nu apucă să vadă toate astea. Îşi croise îndată drum spre rădvan şi, sărind sprinten pe treapta acestuia, îi spuse fetei cu păr de aur :

--Mă numesc Tudor, domniţă, şi mă bucur că vă pot fi de folos.

Vizitiul se aruncă asupra sa , de aceea fu nevoit să-l străpungă cu sabia.

--V-aţi pus viaţa în mare primejdie pentru noi, domnia voastră. Nu vă vom uita niciodată… Ah !

Fata rămase împietrită de groază. Din spatele lui Tudor unul dintre duşmani ridicase iataganul ca să aducă moartea asupra izbăvitorului ei. Neguţătorul văzu mişcarea în ultima clipă şi nu I-ar fi fost greu să se ferească , numai că lovitura ce-I era destinată s-ar fi abătut asupra ei.

Spahiul nu mai avu însă puterea să-şi ducă până la capăt fapta mârşavă. Păru o clipă căzut pe gânduri, cu iataganul ridicat deasupra capului, cu ochii ficşi asupră-le. Se înclină apoi puţin şi arma îi lunecă din mână. Uimiţi, îl văzură prăbuşindu-se, la rândul său. În spate avea înfipt un pumnal cât toate zilele. Ceva mai încolo de ei, un bărbat cu barbă, voinic, surâdea mulţumit.

--Allah l-a şters din răboj şi pe ăsta. E drept, nu-I cel mai nimerit mijloc de a scăpa ţara de păgâni ucigându-i unul câte unul, dar e cel mai la îndemână.

--Îţi mulţumesc, străinule ! Mi-ai salvat viaţa…

--Ba eu îţi mulţumesc, cinstite neguţător, pentru pilda pe care ne-ai dat-o azi.

--Care ţi-e numele, viteazule ?

--Asta are mai puţină importanţă, dar , dacă vrei cu adevărat să faci ceva pentru Ţara Românească, vino diseară la Stejarul Trăsnit. N-o să-ţi pară rău !

--Ce vorbe sunt astea ?

Necunoscutul nu mai zise nimic şi, amestecându-se în învălmăşeală, dispăru îndată vederii lor.

--Ciudate fapte, domniţă…

--O zi plină de zbucium, dar şi de noroc, viteazule Tudor.Poate îţi par cam îndrăzneaţă, dar n-ai vrea domnia ta să ne însoţeşti până la casa părintească, unde să ne ştim la adăpost ? Sunt sigură că turcii se vor întoarce.

--Nici nu încape vorbă ! Cum să vă las fără sprijin ? Numai că aş vrea , domniţă, să privesc puţin în jur ca să văd care e sfârşitul acestei încleştări straşnice.

Pe uliţele din jurul hanului zăceau morţii şase ieniceri şi patru români. Ceilalţi oşteni ai lui Ali-bei, cu chiu, cu vai, reuşiră să părăsească locul înfruntării plini de răni şi de ruşine.

Printre cei căzuţi se găsea şi omul cu păr cărunt cu care vorbise în curtea hanului înainte de eveniment. O lovitură de iatagan îi despicase gâtul…

--De când mă ştiu a trebuit ca românii să-şi dea sufletul pentru ţară, oftă neguţătorul abătut. Aşa ne-a fost scris…

Oamenii comentau zgomotos ceea ce se întâmplase şi căutau să se împrăştie cât mai repede, ducând cu ei vestea bătăliei, lucru obişnuit de altfel în acea vreme. Hangiul însă îşi puse mâinile în cap şi dădu poruncă slujitorilor săi ca să strângă ce avea mai de preţ în două căruţe. Trebuia să fugă imediat, astfel turcii l-ar fi jupuit de viu. Ce le păsa clienţilor care chefuiseră în curtea sa ? Ei veneau şi plecau, dar hanul rămânea şi asupra sa avea să se reverse mânia păăgânilor. De obicei, Mehmed nu dădea voie oştenilor săi ca să se răzbune pe cei rămaşi ori pe averile lor, fiindcă încă nu era stăpân pe deplin al ţării. Numai că până la Dumnezeu te mănâncă sfiinţii, iar mânia lui Ali avea să fie îngrozitoare. Jupânul Manole se înfiora la acest gând şi-şi grăbea slugile să încarce mai iute lucrurile.

În acest timp, neguţătorul reveni lângă cele două fete şi, luând locul vizitiului, porni rădvanul spre locul arătat de ele.După ce străbătură câteva uliţe întortocheate, opriră, în faţa unei case boiereşti arătoase, înconjurată de un zid înalt. Nici nu opriră bine că o portiţă se deschise şi fură în dată înconjuraţi de oameni înarmaţi.

--Maria ! strigă un bărbat înalt şi în vârstă ce purta veşminte demne de un adevărat dregător al Mariei Sale.

--Dragă tată !

--E adevărată deci ştirea abia aflată ! Un slujitor a venit în fugă spunându-mi că te-au răpit nelegiuiţii la câţiva paşi de poarta mea !

--Mare noroc am avut ! zise fata coborând din rădvan şi primind îmbrăţişările fericitului părinte. Dacă tânărul din faţa ta nu şi-ar fi riscat viaţa pentru noi, acum făceam parte din haremul beiului Ali.

--Deci domnia ta ne-ai readus liniştea în suflete, murmură boierul aruncându-I neguţătorului o privire plină de recunoştinţă.

--Eu am avut bucuria de a-I fi de folos domniţei.

--Vă mulţumim din suflet şi vă poftim să ne treceţi pragul casei ca unul dintre cei mai de seamă oaspeţi.

--Mă onoraţi peste măsură, dar cum naşul meu, boierul Captar, mă aşteaptă cu nerăbdare nu departe de aici, o să vă rog să amânăm plăcerea de a sta împreună.

--Chiar logofătul Captar e naşul domniei tale ? Înseamnă că te înrudeşti cu unul dintre cei mai de seamă oameni ai ţării.

--Te rugăm, Tudore, mai stai cu noi, se auzi glasul Mariei. Logofătul n-o să se necăjească chiar aşa de tare pe noi dacă o să te mai oprim aici.

De data asta tânărul nu mai avu ce să zică. Trecură poarta cea mare şi pătrunseră într-o curte întinsă, mărginită într-o parte de câteva rânduri de case. Cea mai impunăroare dintre acestea era locuinţa boierului Stanciu, iar în restul se adăposteau slugile şi oştenii. Grajdurile şi hambarele se îngrămădeau în apropierea unei grădini ce acoperea o mare parte a curţii.

Se îndreptară spre masa aflată sub o boltă de vie, în jurul căreia se găseau câteva jilţuri. Tatăl Mariei se întreţinu preţ de o clipă cu argaţii care-l înconjurară, apoi reveni lângă musafirul său.

--Oricând eşti binevenit în casa mea de azi înainte. Povestiţi-mişi mie pe-ndelete cum s-a petrecut fapta mârşavă, fiindcă ard de nerăbdare să aflu.

--Nu e greu de istorisit, părintele meu. Abia ieşisem cu rădvanul de pe uliţa noastră şi un spahiu ni s-a pus în drum, începu Maria. A strigat ceva vizitiului şi fie că acesta era înţeles cu păgânii, fie I-a fost frică, s-a dat jos şi a luat-o la fugă. Îndată au răsărit în jurul nostru o mulţime de spahii. Cei trei oşteni care ne păzeau au căzut, sărmanii, sub loviturile lor nemiloase… Totul s-a petrecut cu atâta iuţeală, încât am început să strigăm după ajutor abia după ce rădvanul se pusese în mişcare.

Îi descrise apoi încleştarea de la han şi felul în care luptase oaspetele lor, a cărui îndemnare îi impresionase pe cei aflaţi acolo, încurajându-I în faţa oştenilor lui Ali.

--Sunt mândru să cunosc un asemenea viteaz, îi zise tatăl Mariei.

Naşul domniei tale îmi este prieten şi am vorbit cu el de multe ori. Cum se face că nu mi-a spus niciodată nimic despre dumneata ? deveni el iscoditor.

--Poate fiindcă uitase de mine.

--Ciudat răspuns.

--Povestea vieţii mele pare multora neobişnuită…

--Noi suntem gata să o ascultăm.

--Atunci aflaţi că tatăl meu, boier din părţile Mostiştei, a pierit, pe când aveam o vârstă fragedă, în confruntările cu turcii. Boierul Captar mi-a devenit într-un fel părinte, căci mama mea se prăpădise când mă născuse. Văzând tristeţea de care eram cuprins în casa unde nu maii aveam pe nimeni apropiat, a avut un gând deosebit. A plătit bani de aur unui neguţător sârb, bun prrieten de-al tatălui meu, pentru a mă lua cu el şi a mă învăţa îndeletnicirea lui cu toate tainele ei. Ivanco, aşa îl chema pe neguţător, avea un fiu de vârsta mea , Toma, cu care mă înţelegeam tare biine şi ne aveam ca fraţii. Locuiam la Triest şi navigam cu ei pe mări sspre a ne vinde mărfurile în ţări străine. Astfel am văzut oraşele Italiei, porturile Franţei, Istanbulului, Atena şi Alexandria. Când stăteam pe uscaat aveam dascăli pentru a citi şi a scrie în mai multe limbi, a face socoteli necesare oricăruia din breasla noastră şi a mânui sabia. În ţară veneam doar de două-trei ori pe an ca să-mi petrec timpul la naşul meu sau la moşie. Fiindcă anul acesta am împlinit douăzeci şi cinci de ani, boierul Captar m-a chemat să-mi iau în primire, cu drepturi depline, moştenirea de la tatăl meu. Eu încă stau în cumpănă fiindcă trebuie să vă spun că viaţa asta de neguţător e ca un vierme care, odată intrat în tine, te roade tot timpul. E adevărat că e primejdioasă, că înfrunţi furtuni şi războaie, că uneori priveşti moartea în faţă, dar are şi părţile ei frumoase. De pildă ajungi să cunoşti multe popoare şi ţări cu totul diferite de cele ştiute, ai parte de întâmplări neobişnuite.

Mai vorbiră o vreme, dar, când soarele începu să coboare spre odihnă, tânărul se ridică, se înclină cu respect şi se pregăti de plecare.

--Vă mulţumesc pentru prietenia şi ospitalitatea arătate.

--ba noi îţi mulţumim pentru tot şi nu te vom uita niciodată.

Boierul îl conduse. Fiindcă în focul luptelor îşi lăsase calul la han, iar acolo se aflau probabil turcii, îi puseră la dispoziţie un armăsar negru şi focos ce abia aştepta să înghită depărtările.

O parte din inima lui rămase însă în spatele uşilor ce se închiseră după ce îşi porni bidiviul la trap.

Deşi era periculos, nu se putu abţine să nu treacă prin dreptul hanului. Acesta nu mai era decât o ruină fumegândă. De data asta turcii nu mai trecuseră cu vederea îndrăzneala românilor… Prin fumul şi funinginea care încă se mai ridicau, Tudor văzu doi oameni, fără îndoială dintre argaţiii jupânului Manole, ce atârnau spânzuraţi de picioare. Păgânii le tăiaseră capete şi le înfipseră în pari chiar în faţa hanului, ca să stea pildă celor ce vor mai cuteza să-I înfrunte, apoi îi legaseră de picioare şi-I atârnaseră acolo să-I ciugulească corbii. Tânărul simţi umplându-I-se inima de milă pentru bieţii oameni. Nemaiputând suporta, se îndepărtă îndată de acel loc.

--Ali, Ticălosule, murmură el plin de ură printre dinţi, una e să dobori vitejii în luptă şi alta să ucizi după ce te-ai târât ca un câine prin faţa mea. O să mi-o plăteşti tu cu vârf şi îndesat !

Tresări apoi, înţelegând că-şi rostise gândurile cu voce tare. Uliţele erau pustii şi fără îndoială că oamenii se ascunseseră prin beciuri sau fugiseră cât mai departe de han. Incendierea atingea şi casele din jur.

--O să mi-o plăteşti, Ali…

Dădu pinteni calului. Soarele îşi revărsa sângele peste cer.

“Iată ce înseamnă ţara cucerită… Turcii ne fură fetele şi copiii, ne batjocoresc şi ne ucid după bunul lor plac… Pentru ce s-au răzbunat asupra celor doi nenorociţi ? Pentru că I-am împiedicat să facă o nenorocire, să răpească două fete. Multe s-au mai schimbat în ţară… Nu credeam că răul e atât de mare şii atât de întins. Pretutindeni păgânul e stăpân. Ţăranii sunt bătuţi şi jefuiţi, neguţătorii prădaţi, iar boierilor li se taie capetele dacă se ridică la luptă împotriva turcului. Ce are de gând acest Mehmed ? Cât o să întindă coarda ? Azi am făcut un lucru bun, altminteri Maria ar fi fost roaba lor. Am adus însă nenorocirea asupra românilor căzuţi în luptă sau ucişi după aceea, iar hanul jupânului a ars până la temelii. Ah, Ali, cum vei mai plăti ! Nu voi avea linişte până ce capul tău nu mi se va rostogoli la picioare…

Dar furia mea e oarbă… Nu mă gândesc totuşi că sunt singur ? Unde o fii voievodul Radu, cum să-l găsesc ? Sabia mea îl va servi întotdeauna, până la moarte. Dar cum să-l găsesc ? Cum să mă răzbun pe nemernicul de păgân ? Stejarul Trăsnit ! Omul care mi-a salvat viaţa mi-a spus doar că îl pot găsi în acel loc. Trebuie să ajung neapărat acolo în seara asta ! Dar unde o fi StejarulTrăsnit ? N-am auzit niciodată vorbindu-se de un asemenea loc şi cred că nu-l cunoaşte prea multă lume.”

Seara se coborâse în parte peste aşezare, dar oamenii şi lucrurile încă se mai distingeau. Tudor se apropie de un gard dincolo de care câţiva mai trebăluiau prin cuirte.

--Seara bună, cinstiţi gospodari !

--Bună să-ţi fie inima, drumeţule ! îi răspunse unul mai burtos, oprindu-se din muncă şi apropiindu-se de gard.

--MI-aţi putea răspunde la o întrebare?

--Asta vom şti după ce o vom auzi…

--Cum să ajung la Stejarul Trăsnit ?

--Stejarul Trăsnit ? murmură omul şi Tudor observă cum chipul I se posomorî. N-am auzit niciodată de aşa ceva…

--Ba eu îl ştiu ! strigă un lucrător.

--Ia mai ţine-ţi gura şi munceşte acolo ! Ce , ai găsit motiv ca să nu-mi maii termini treaba ? Îmi pare rău, drumeţule, dar nu am cum să te ajut.

--Tu-ţi baţi joc de mine ? Ascultă, trebuie să ajung acolo chiar în seara asta şi nu înţeleg ce gânduri îţi trec prin cap de-l împiedici pe băiatul ăsta care vrea să-mi vorbească să se apropie de mine.

--N-o lua aşa, străinule ! Dacă ne cauţi ceartă, află că suntem patru aici şi o să-ţi înmuiem imediat oasele. Ce te grozăveşti atâta cu puterea ta , că, dacă ne punem pe tine, fărâme te facem !

În loc de răspuns, Tudor îşi trase iute sabia din teacă şi vârful ei rece se opri pe gâtul omului, mai înainte ca el să poată clipi măcar. Jupânului începură să-I tremure picioarele şi încrederea în cei trei care-l înconjurau îi dispăru îndată, ca prin farmec.

--Acum parcă altfel stăm de vorbă, zâmbi neguţătorul.

--Milă, stăpâne, milă ! se strădui burtosul să articuleze cuvintele. Am cinci copii ! Nu mă ucide, stăpâne !

--Nici n-am de gând dacă mă vei ajuta să aflu ceea ce vreau, îi răspunse Tudor, retrăgându-şi arma. Hai, vorbeşte, căci întunericul s-a coborât şi eu tot pe drumuri sunt…

Ceilalţi se apropiară şi ei de gard.

--Apoi iartă-mă, domnia ta, dar n-am vrut să-ţi dezvălui unde se găseşte stejarul blestemat fiindcă m-am temut pentru viaţa voastră şi n-am ţinut să vă vâr în primejdie de moarte. Dar, dacă nu am de ales, o să-ţi spun tot şi treaba dumitale… Cum ţi-o fi scris…

--Ce vorbe sunt astea ? Ce primejdie mă paşte acolo ?

--Nimeni nu ştie… Dar e foarte periculos… Mergi spre răsărit pe uliţa asta, până la marginea Bucureştilor. Dincolo de ultimile case vei da de un cimitir. După ce treci de el, vei da peste un copac uriaş. Este ceea ce cauţi.

--Păi bine, omule, nu puteai să-mi spui asta de la început ? Trebuia să te străpung cu sabia ?

--Treaba dumitale ! Eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te împiedic.

--Merg şi eu în partea aia ! strigă băiatul care se oferise mai devreme să-I arate drumul. Jupâne, am încheiat lucrul pe ziua de azi. Rămâi sănătos şi mâine dimineaţă ne vedem iar !

--Să nu-mi vii tot ca azi, când soarele era în înaltul cerului !

--Îţi arde de glumă, jupâne ? Uiţi că am fost primul aici ?

Celălalt nu mai avu ce zice. Băiatul se duse şi luă un felinar aprins din tinda casei, apoi îi mări flacăra până când începu să se vadă la fel de bine ca ziua.

--La revedere ! le strigă Tudor.

--drum bun mai bine renunţă la gândul ce-l ai !

Neguţătorul se mulţumi să zâmbească. Bidiviul său porni apoi la pas, alături de băiatul cu felinarul.

--Brr ! A început să se simtă răcoarea serii.

--E chiar aşa primejdios să înnoptezi la Stejarul Trăsnit ? N-am înţeles prea bine de ce meşterul se teme, daar e drept că nici el nu s-a prea grăbit să-mi povestească.

--Drumeţ mai ciudat ca dumneavoastră n-am mai întâlnit, dar vă priveşte cât daţi pe viaţă. Eu locuiesc chiar în ultimile case de lângă cimitir. Acolo unde vreţi să mergeţi au fost găsiţi doi oameni înjunghiaţi, nu de mult, iar cei ce au avutnenorocul să călătorească noaptea, cu greu au scăpat de înfiorătorii strigoi ce bântuie printre morminte…

--Deci asta era…

--Chiar cu trei luni în urmă, laa noi în casă a pătruns un om schimonosit de groază. El a văzut luminiţa în jurul copacului blestemat şi, mânat de curiozitate, s-a apropiat. Atunci a auzit voci venind din pământ. A vrut să asculte ce spuneau, dar a apărut o umbră uriaşă ce se îndrepta spre el şi, slavă cerului, abia a mai scăpat fugind ca nebunul prin cimitir…

“Ciudate poveşti… Cel care mi-a salvat viaţa nu părea de fel un strigoi… De ce să mă ademenească într-o asemenea primejdie ? Poate că am încurcat eu denumirile sau or fi doi stejari ?”

Curând , uliţa începu să se lărgească, iar casele să se rărească. La una dintre acestea trase şi băiatul cu felinar.

--Nu mai aveţi mult de mers de aici. Dacă însă vă veţi răzgândi şi veţi căuta găzduire, ţineţi minte curtea în care intru şi, de-mi veţi bate în uşă, veţi fi bineveniţi!

--Mulţumesc. Noapte bună !

Călăreţul se îndepărtă fără grabă. Băiatul mai rămase un timp în uliţă privind în urma îndrăzneţului. Oare ce-l mâna în toiul nopţii într-un asemenea loc ? O clipă îi trecu prin cap să-l urmărească, dar teama ce-l cuprinse la acest gând îi risipi îndată planul.

Un fior îl străbătu şi pe Tudor când distinse în dreapta sa gardul şi crucile cimitirului. Nu obişnuia plimbări prin astfel de locuri, mai ales noaptea. Nici nu credea prea mult în strigoii şi ucigaşii ce înfierbântaseră minţile oamenilor. Ceva totuşi se petrecuse pe acolo, căci până nu faci foc nu iese fum,dar singurul lucru de care era sigur era prezenţa celui ce-I salvase viaţa, de care avea nevoie pentru răzbunarea plănuită şi poate a altor viteji asemeni lui.

Strigătul unei cucuvele îl făcu să tresară. O umbră uriaşă acoperi stelele… Nu putea fi altceva decât coroana stejarului…

Calul nechează uşor şi se opri. Nările salefremătau , încercând să discearnă existenţa unei prezenţe pe care o bănuia… Tudor, la rândul său, deveni foarte atent. Coborî uşor din şa. Îşi trase sabia. I se păru că aude un zgomot de paşi furişaţi prin iarbă…

Deodată inima îi bătu cu putere. O luminiţă gălbuie străluci câteva clipe printre ramuri şi frunze, nu departe de el, iar apoi se topi în întuneric. I se păru că aude nişte voci înfundate, purtate de vânt.

Legă frâul calului de un trunchi subţire de copac peste care dădu câteva clipe mai târziu. Apoi se furişă în direcţia din care crezu că vin vocile. Un nechezat scurt scrijeli liniştea nopţii…

Făcu câţiva paşi spre coroana uriaşă ce acoperea stelele.

--Răzbunarea lui nu va ocoli pe nimeni, reuşi să desluşească.

Cuvintele veneau chiar de sub el. Neguţătorul îngenunchie şi puse urechea pe pământ.

--Taina asta ne poate costa viaţa…

--Nu avem de ales. E singurul drum pe care putem merge. Nu-iaşa. Omule fără chip ?

O umbră uriaşă,născută din chiar răsuflarea nopţii, se ridică în spatele neguţătorului ce asculta înmărmurit cuvintele venite din adâncul pământului…

Capitolul 2

Darul lui Mehmed bei.

Târgovişte reprezenta cea mai puternică dintre Cetăţile Ţării Româneşti din acea vreme. Nu mira pe nimeni faaptul că domnitorii o aleseseră drept reşedinţă. Istoria ei era foarte bogată şi se împletea cu cea a marelui voievodat întemeiat de Basarab I.

Smulsă prin anii 1300 de sub puterea tătarilor, Ţara Românească se ridicase ca un stat înfloritor sub influienţa personalitate a celui care a zămislit-o. Basarab I a demonstrat calităţi deosebite, întâlnite rar la un singur om . Abilitatea sa politică I-a permis să profite de luptele dintre cei doi uriaşi ai epocii sale, Ungaria, cel mai întins regat răsăritean al Europei creştine, şi nesfârşita împărăţie a hanilor tătari. Iscusinţa sa l-a ajutat să-şi organizeze foarte bine stăpânirea, să dea un mare avânt meşteşugarilor, comerţului şi agriculturii, iar oastea sa, destul de numeroasă, bine pregătită, I-a permis să-şi apere moşia, l-a sprijinit în strălucitele victorii în luptele cu puternicii săi vecini. Voievodatul a cunoscut în continuare o frumoasă dezvoltare sub domniile fiilor şi nepoţilor întemeietorului său.Mircea cel Bătrân, în timpul căruia Ţara Românească a atins cea mai mare întindere teritorială şi o strălucită înflorire economică, a contribuit la creşterea prestigiului statului valah în toată Europa. Vestitul domnitor I-a înfrânt în mai multe rânduri pe tătari şi I-a alungat de pe coastele apusene ale Mării Negre, adăugând acel teritoriu, locuit mai ales de neamul nostru, celui muntean, numindu-l “Basarabia “. Era deţinătorul unor domenii de peste munţi, din Transilvania, dăruite chiar de regele maghiar pentru ajutorul pe care I-l acordase în diverse împrejurări, stăpânea Banatul Severinului, disputat şi de sârbi, maghiar sau unguri, cât şi Dobrogea, veche provincie românească aflată de secole sub dominaţie străină.

Din păcatepentru evoluţia ulterioară a statului, în timpul lui Mircea şi-a făcut apariţia forţa militară ce a dominat Europa de sud-est aproape o jumătate de mileniu : imperiul otoman. După ce înrobiseră numeroase popoare din Asia, turcii au cucerit cea mai mare parte a teritoriilor bizantine, Bulgaria, Grecia, Albania, Serbia, ameninţând tările române, Ungaria şi oraşele italiene.

Otomanii îşi pregăteau minuţios campaniile, cuceririle lor au fost foarte stabile şi au slăbit poziţiile rivalilor lor, tătarii, pe care încet-încet I-au înlocuit pe întinse suprafeţe.

După cruciada de la Nicopole, organizată de regele Ungariei şi încheiată dezastruos pentru creştini, a urmat replica Semilunii, ale cărei oşti au invadat Valahia. Mircea cel Bătrân şi vitejii săi ajungeau astfel faţă în faţă cu puhoiul duşman, pe care l-au atras în cursa mlaştinilor şi, în mod surprinzător, colosul otoman a fost făcut bucăţi în lupta de la Rovine. Această mare victorie nu a fost însă suficientă pentru a opri înaintarea duşmană şi în cele din urmă Mircea a fost nevoit să încheie pace, în condiţii avantajoase, căci, deşi plătea tribut Porţii, îşi menţinea întreaga putere politică şi economică.

În timpul său, capitala s-a mutat la Târgovişte, unde avea să rămână şi în perioada următoare.

În jurul anului o mie cinci sute cetatea şi oraşul constituiau mândria ţinutului. Zidurile înalte şi masive, turnurile de pază, casele boiereşti, mănăstirea Dealul, numeroase locuinţe din jurul cetăţii, târgului, toate adunau un număr de suflete.

De când ţara încăpuse pe mâinile lui Mehmed, Târgovişte îşi schimbase însă mult înfăţişarea. Steagul profetului flutura pe turnurile sale, muzica orientală răsuna prin săli, de unde se ridicau parfumuri exotice, iar covoarele persane, perdelele egiptene şi obiectele venite din îndepărtatele ţinuturi ale Asiei şi Africii împodobeau locuinţa strălucitului bei. Oştenii musulmani roiau peste tot.

--Iată puterea noastră, credinciosule Mustafa… Zecile de mii de ieniceri ai sultanului vor cuceri întreaga Europă. Ungaria va cădea. Apoi Roma, Veneţia, Genova, vor fi cu totul ale noastre… Vom ajunge până în Franţa şi în Spania.

--Dacă vom scăpa de acest ghimpe ce ne-a stat mereu în coastă, Ţara Românească.

--Valahia e deja a mea, vezi bine.

--Prea luminate stăpân, nu uita că în munţi ghiaurii ăştia ticăloşi strâng oaste. Blestematul de Radu s-a jurat că ori va pieri, ori va fi iar domn.

--Ce să fac eu cu jurămintele lui ? Radu e frunză dusă de vânt, nicicând nu va mai intra în Valahia, decât desscăpăţânat. Puterea noastră e fără margini, iar ghiaurii ăştia n-au fost niciodată atât de mulţi ca să ne sperie.

--Oh, mărite, nu vă luaţi după număr ! Neamul lor ne e binecunoscut nouă, celor de la Istanbul. Oare nu marele Baiazid, supranumit Fulgerul, a aflat ruşinea înfrângerii în faţa lor ? Oare nu cel mai strălucit dintre sultanii noştri, Mahmed, cuceritorul Constantinopolului, abia a scăpat cu viaţă din campania ce a dus-o împotriva diavolului de Ţepeş ? Ca să nu mai vorbesc de Ştefan al Moldovei, care mai bine de treizeci de ani ne-au bătut oştile, ba şi pe cele ale hanilor tătari ori ale regilor poloni.

--Vorbe, Mustafa ! Ce a fost, a fost ! Marele vizir m-a trimis aici, fiindcă din Ţara Românească vor pleca steagurile Proorocului spre trufaşul Apus. În Roma se va citi Coranul, iar regii vor fi înlocuiţi de paşalele noastre.

--Facă-se voia ta , Allah !

--Să nu uităm că voi fi stăpânul Valahiei. În sfârşit, după atâţia ani de lupte în Asia, iată-mă trăind în linişte în acest palat în care bogăţia şi frumuseţea mă înconjoară. Ce poate fi mai plăcut ?

--Allah să-ţi dăruiască ani câte stele sunt pe cer, ca să te bucuri de norocul tău, stăpâne !

--Norocul meu nu e încă pe de-a-ntregul făcut, căci stăpânul lumii, prea strălucitul sultan, nu mi-a confirmat cu firman domnia. Până atunci se pot întâmpla tot felul de nenorociri, căci uneltirile se ţin lanţ departe de noi, acolo, la Poarta de Aur a lumii.

--Adevărat e, beiule. Până şi marele vizir îşi poate pierde capul într-o singură zi, în urma unei astfel de uneltiri. Istoria noastră e plină de pilde.

--Iată de ce, credinciosul meu, m-am gândit să grăbesc numirea sultanului. Iată de ce pregătesc un dar cu totul deosebit. Ce veşti ai de la trimişii mei ?

--Hasan şi Osman pradă de la Brăila până la apele Ialomiţei. Au trecut sate întregi prin foc şi sabie dacă li s-au opus şi nu s-au supus de bună voie. Ali şi Selim vin cu bogaţii de la Giurgiu şi Bucureşti. În Oltenia strânge birurile Harun, care a trimis vestea că în două zile e înapoi la Târgovişte.

--Voi strânge mult aur. Voi umple apoi carele cu argint şi aramă… Voi trimite la Stambul roabe şi copii pentru oştile sultanului. Fără număr vor fi turmele de vite mânate spre împărăţie. Tu vei duce toate astea, Mustafa.

--O, Allah !E o cinste prea mare pentru mine, beiule !

--Nici o cinste nu poate fi mai mare pentru tine, credinciosul meu. Tu cunoşti bine Stambulul şi oamenii săi. Vei afla astfel şi ce se zice pe acolo despre mine. Nu uita că, dacă eu voi domni aici, omul cel mai puternic după mine tu vei fi. Să mă slujeşti deci cu credinţă, căci răsplata mea nu te va ocoli.

--Să trăieşti o mie de ani, prea fericitule ! Norocul să nu-şi întoarcă niciodată faţa de la tine ! Şi, fiindcă azi mi-a vestit atâtea bucurii, o să-ţi spun că ţi-m adus şi eu una pe care nu ţi-am dezvăluit-o înainte de a discuta despre viitorul stăpânirii tale.

--Despre ce e vorba ?

--Tot despre darurile acestui pământ. Când eram la Stambul am auzit vorbindu-se despre frumuseţea trandafirilor sălbatici din Valahia şi nu-mi venea să cred că nici Proorocul, lăudat fie-I numele în veci, nu s-a putut bucura de ceva atât de preţios şi nu I-a avut în grădina sa. Nouă însă ne-a fost dat să-I culegem şi, ascultă-mă, Mehmed, nu exista pe lume mai mare fericire decât să le sorbi parfumul şi să le guşti petalele.

--Înţeleg tot mai puţin, mustafa… Despre ce vorbeşti ?

--O să vezi îndată stăpâne.

Mustafa bătu de trei ori din palme. Doi eunuci arşi de soarele Africii apărură îndată.

--Aduceţi darul pe care l-am pregătit pentru prea fericitul nostru bei !

--Îndată, efendi !

eunucii dispărură o clipă într-una din sălile învecinate, făcând astfel să crească nerăbdarea şi curiozitatea lui Mehmed. Aceasta aveau să fie curând răsplătite, când slujitorii reveniră, aducând cu ei patru fete foarte tinere, îmbrăcate în haine de o fineţe şi o transparenţă obişnuită numai Orientului, legate la picior cu lanţ de aur.

--O, Mustafa ! nu se putu abţine beiul. Sunt mai frumoase ca soarele !

--Asta-ţi spuneam, strălucitorule. Degeaba domini lumea dacă nu stăpâneşti Valahia.

Ochii lui Mehmed se plimbau lacomi peste prada adusă. Fetele, cu privirile în pământ, plângeau încet, ştiind că pentru ele nu mai exista scăpare, că robia avea să le înghită tinereţea. Turcul trcând surâzător printre ele, le ridica voalurile cu mâna-I aspră spre a le vedea mai bine chipurile de o frumuseţe uimitoare. Iată florile ce creşteau din sufletul acestui neam răzvrătit, pe care sultanii se chinuiau de secole să-l supună. Poftele lui creşteau cu cât le privea mai mult. Parfumul îi încânta simţurile. Abia într-un târziu se decise

--Tu !

Cea aleasă tresări, apoi ridică ochii înlăcrimaţi către el.

--Milă, stăpâne ! Iartă-mă !

Şi I se aruncă la picioare.

--Pregătiţi-o ! le zise Mustafa,eunucilor.

--Ai grijă, prietene, o vreau vie. Ştii că astea sunt în stare de orice. Nu de mult, una s-a aruncat de la fereastră. Pe asta o vreau cu orice preţ. Ai mare grijă !

--Fie-ţi noaptea lungă şi fericită, Mehmed ! Voi avea grijă de ea cum am de ochii din cap.

--Bine, prietene. Mă duc să mă îmbăiez şi apoi mă voi retrage pentru odihnă. Aş vrea să găsesc lângă pat un clondir cu acea băutură pe care Coranul, din păcate, ne-o interzice cu desăvârşire. Şi, fiindcă tot e vorba de bogăţii, spune-mi, credinciosul meu, ai auzit vorbinsu-se despre Nestematele de Anatolia ?

--Cum să nu, mărite. Dar de ce mă întrebi ?

--Hmmm… Aşa, fiindcă am auzit şi eu câte ceva despre ele şi aş vrea să aflu cât mai multe. Tu vii tocmai de la Stambul, de aceea poate că o să-mi spui mai multe…

--Cum să nu, strălucitorule. Muselim-bei, un bun prieten de-al meu, şi-a pierdut capul acum doi ani când nestematele au fost furate chiar de visteria sultanului. Stăpânul drept credincioşilor însuşi era să înnebunească aflând vestea şi a pus ca să fie decapitată întreaga gardă în grija căreia se afla tezaurul. Muselim-bei era comandantul lor în acea noapte blestemată.

--Şi pe cine a bănuit sultanul ?

--Se zvoneşte că ar fi fost de vină faimosul Ibrahim din Damasc. E însă un zvon pornit din prostime şi eu nu-l cred.

--A avut ghinion stăpânul tuturor drept credincioşilor. Crede-mă, îi înţeleg durerea, murmură beiul Mehmed.

--Aşa e , strălucitorule ! După legendă, nestematele astea ar fi fost aduse tocmai din templele tainice ale Indiei de către regii Armeniei, cu multe secole în urmă.Bizantinii le-au preluat mai apoi de la armeni şi le-au aşezat într-un loc secret din Anatolia. După ce vitejii oşteni ai împărăţiei noastre au spulberat puterea ghiaurilor din această parte a lumii, poveştile despre aceste pietre s-au răspândit şi au ajuns până la urechile înalţilor noştri dregători. Deşi mulţi au încercat să le găsească, nici unul nu a reuşit. Abia după ce oştile binecuvântate de Allah ale sultanului Mahmed au cucerit Bizanţul s-au aflat documentele secrete care menţionau locul unde erau ascunse minunatele pietre. Valoarea lor este atât de mare, încât puţini din lume ar avea destul aur ca să le cumpere…

--Fericit trebuie să fie cel care le are, murmură Mehmed.

--Şi norocos, fiindcă se pare că îi vor aduce putere şi faimă dacă se vor afla mereu asupra sa.

--Frumoase legende, oftă beiul.

--Dar sultanul a pus un premiu uriaş pentru a-l răsplăti pe cel care I le va aduce înapoi. Cât despre hoţ, dacă va cădea vreodată în mâinile spahiilor…

--Să nu mai vorbim despre asta ! Roaba mă aşteaptă…

--Omul meu de încredere e surd şi mut, stăpâne. Nimeni nu va şti dacă vei călca legea şi cred că pentru o noapte ca asta nu te-ar certa nici măcar Allah.

--Ne vom vedea mâine, spre prânz. Ai grijă, dacă apar credincioşii mei cu birurile , să-I îndrumi spre visterie şi să pui pază straşnică.

--Aşa voi face, prea mărite bei.

Apoi se despărţiră. Paşii lui Mustafa răsunară pe dalele de piatră ale sălilor până când ajunse în camera sa de odihnă. Un ienicer înfiorător, cu un iatagan uriaş, îi păzea uşa.

Abia se întinse pe pernele moi, că un ţipăt de fată făcu să se înfioare palatul. Mustafa se mulţumi să zâmbească. Norocul său se împletea tot mai strâns cu al beiului, iar viitorul promitea să fie frumos ani îndelungaţi…

Capitolul3

Petru cel Tânăr.

Când deschise ochii, constată surprins că se afla într-o sală de piatră scundă şi luminată de făclii. În jurul său, chipurile împodobite cu bărbi erau deformate de jocul umbrelor, părând prelungirea unui vis înfiorător. Era totul aievea ? Pe Tudor îl trecu unn fior văzându-se în mijlocul acelor oameni cel puţin ciudaţi , dar, cum de obicei nu se prea pierdea cu firea, îi privi cu atenţie pe cei adunaţi şi recunoscu printre ei pe viteazul care-I salvase viaţa.

--Ciudat fel de a întâlnire mai ai, I se adresă apoi , ridicându-se de pe patul improvizat pe care zăcuse şi ducându-şi mâna spre creştetul capului unde lovitura primită se făcea încă simţită.

--Iartă-mă, cinstite neguţător,dar cine se putea gândi că mai apari atât de târziu ? Prietenii mei îţi cer scuze, la fel cum ar trebui să-I rogi şi domnia ta să te ierte, fiindcă pe doi dintre ei I-ai străpuns cu sabia. Din fericire nu au fost răni grave.

--N-am vrut să le fac rău, dar dacă m-au atacat din toate părţile…

--Eu te iert , îi zise zâmbind un om voinic, întinzându-I mâna în semn de prietenie. Este, cred, vremea să afli că mă numesc Alin, dar mi se spune Sfarmă-Piatră.

--Cred că nu fără motiv. Tu trebuie să fii primul care s-a repezit asupra mea…

--Şi primul pe care l-ai scos din luptă. Rana asta de la umăr, bine legată acum, puteai să mi-o faci la gâtlej şi atunci nu mai aveam bucuria de a te cunoaşte.

--Dar tu, salvatorul meu de azi , cum te numeşti ? Pentru asta am bătut atâta drum până aici.

--Ei, nu mergeai tu atât în noapte numai pentru a afla că mă cheamă Petru cel Tânăr. Cred că mai ai şi altele pe suflet…

--Nu zici rău. Parcă ar mai fi ceva.

--Deocamdată să-ţi arăt ceata noastră, din care fac parte Ioan Scurtul, zis Ariciu, Vlad sau Ochi-de-Viezure şi Dragomir sau Năpârcă.

--Eu sunt Tudor, neguţător, de fel din Ialomiţa, şi mă aflam în drum spre conacul naşului meu, boierul Captar, când nişte evenimente neprevăzute m-au ajutat să-l cunosc pe Petru. M-am gândit să vin în acest loc pentru a putea săvârşi ceva folositor ţării noastre. Am venit să vă cer ceva foarte important şi greu de realizat, dar, cu oameni ca voi, sper că nu imposibil. Vreau să scap ţara de un şarpe netrebnic. Ajutaţi-mă să-l trimit lui Allah pe acest bei netrebnic, Ali, care s-a făcut vinovat de vărsare de sânge cu o mare cruzime.

--Cu motivul ăsta ar trebui să-I pedepsim prea pe mulţi, Tudore. Noi tocmai discutam despre lucruri mai importante, pentru moment, decât ceea ce ne propui.

--Mai importante ?

--Vino la adunarea noastră ! Ne-ai arătat că eşti un om de încredere, căruia nu-I tremură sabia în mână şi nici nu-I pasă de numărul duşmanilor ce-I are de înfruntat.

Ceata din jurul său se dădu la o parte şi abia atunci neguţătorul observă mulţimea oamenilor ce popula întinsa sală subpământeană. Privirile lor erau îndreptate asupra sa. Tresări distingând printre aceştia un chip cunoscut.

--Domnia ta aici ? Boier Stanciu, tatăl Mariei… Dar abia ne-am despărţit, nu cu mult timp în urmă…

--Ei, viteazule Tudor, doar nu crezi că domnia ta eşti singurul pe care îl doare inima pentru Ţara Românească.

--Departe de mine un asemenea gând, dar mi se pare de necrezut să vă găsesc tocmai aici.

--De acum faci parte din rândurile noastre , neguţătorule. Avem lucruri tainice de pus la cale şi trimisul voievodului ne aşteaptă să hotărâm ce vom înfăptui. Aşa e, Omule fără Chip ?

--Măria sa ştie că poate conta pe voi, dar mai ştie că vă cere un lucru foarte greu, că vă puneţi vieţile în primejdie. Are încredere în curajul şi iscusinţa voastră. Dacă nu vom reuşi să dăm turcului astă lovitură, marea bogăţie a ţării se va scurge spre Stambul. Pe de altă parte, sultanul va întări puterea beiului Mehmed cu firman de domnie…

Tudor desluşi prin lumina înşelătoare silueta vorbitorului. Înţelese de ce I se spunea Omul-fără-Chip. O mască întunecată la culoare îi acoperea faţa. De ce-şi ascundea trăsăturile ? Îi era teamă de trădare chiar şi în mijlocul celor mai credincioşi supuşi ai voievodului ? Despre ce mare bogăţie era vorba ?

--Vom pătrunde în cetatea Târgovişte mâine sau poimine, promise Petru. Eu şi Ochi de Viezure abia aşteptam să mirosim locul unde e ascuns aurul. După ce aflăm toate amănuntele , vom pune la cale atacul.

--După ce veţi reuşi să puneţi mâna pe tezaur, şi sperăm că veţi reuşi, îl veţi preda căpitanului Ilie, care vă va întâlni nu departe de cetate. Restul îl priveşte.

--Promiteţi-I voievodului că vom smulge aurul din mâinile păgânilor chiar de-ar trebui să înfruntăm toată puterea sultanului.

--Târgoviştea e plină de duşmani şi a te furişa printre ei nu e uşor.

--Voievodul Radu să stea liniştit. Turcul nu va scoate aurul din ţară cât vom trrăi noi.

--Măria Sa are multă încredere în voi şi se bazează pe iscusinţa voastră, dar de stat liniştit nu va sta. Cât va dura această încercare veţi avea tot sprijinul meu. Orice veţi avea nevoie îmi spune mie.

--Ne descurcăm noi !

--Aştept veşti grabnice şi să auzim de bine !

--Aşa să fie, domnia ta ! îi răspunse Petru cel Tânăr strângându-I mâna pe care I-o întinse Omul-fără-Chip.

Apoi trimisul domnitorului părăsi sala printr-una din uşile ce dădeau în galeriile laterale. Tudor nu ştia unde duceau, dar înţelese că tovarăşii săi le cunoşteau foarte bine.

--Fiindcă eu te-am chemat aici, se cheamă că eşti oaspetele meu, neguţătorule. Nu există cinste mai mare decât aceea de a-mi trece pragul casei.

--Cu multă bucurie aş da ascultare unei asemenea invitaţii, dar trebuie să-l vestesc şi pe naşul meu că am venit în ţară…

--E timp destul ! Şi apoi n-o să te las să umbli noaptea , ca un strigoi. Azi eşti oaspetele, dacă nu prizonierul meu. Mâine vei fi liber să faci cea ce doreşti.

--Văd că nu am de ales…

--De bună seamă. Băieţii abia aşteaptă să toarrne vinul în căni şi să te cunoască mai bine.

--N-am băut nimic de un an, Petrule, că dulce vorbă ai mai scos din gură !

--Dacă la tine un an durează trei zile, Ariciule…

--Spune-mi, Năpârcă,m-ai văzut vreodată cu miintea înceţoşată ?

--Niciodată fără soţ. E chiar de mirare cum de ai rămas în viaţă după ultima petrecere. Eu credeam că o să-ţi cântăm Prohodul.

--Aiurea ! Mă prefăceam că am mersul legănat.

--Foarte bine, din moment ce ai reuşit să-I păcăleşti pe toţi.Zicându-şi una şi alta, prietenii lui Petru părăsiseră sala cea mare, trăgându-l după ei pe Tudor. Porniră astfel printr-o galerie întortocheată şi lungă care ducea undeva, la marginea Bucureştiului. Neguţătorul abia avu timp să-şi ia răms bun de la tatăl Mariei ce plecă în altă direcţie.

Ieşiră la suprafaţă în spatele unei coline, lângă o fântână. Luna strrălucea cu putere, aşa că se vedea destul de bine tot peisajul din jur. Se afundară într-o pădurice şi, străbătând-o în scurt timp, nimeriră în dreptul unor curţi. Petru deschise o poartă şi se strecură toţi, în linişte, printr-o grădină întinsă, până la o csă unde un singur geam era luminat de razele palide ale unei unui opaiţ.

--Bătrâna mea mamă încă nu s-a culcat. Intraţi în casă, vitejilor ! Eu mă duc să o liniştesc, fiindcă nu poate adormi până nu mă vede. Ariciule, ţine tu de gazdă !

--Nu încape îndoială. Atâta doar că, dacă nu vii repede, o să bei apă. Casa se umplu de larmă. Ceata descoperi câte de-ale gurii şi vinul se porni să lunece mai bine pe gâtleje. Începură să vorbească despre una şi despre alta, iar Tudor să-I încânte cu poveştile sale despre ţările prin care fusese. Ochii li se căscau de mirare şi inimile începură să le bată mai tare auzind întâmplările din Italia, Serbia sau Orient. O întreagă lume se desfăşura înaintea lor, luând viaţă şi culoare din sufletul neguţătorului.

--Niciodată n-am văzut oraş mai bogat şi mai strălucit decât capitala padişahilor, vestitul Istambul... Cornul de Aur al lumii nu se desminte. Acolo s-au strâns bogăţiile atâtor popoare, s-au înălţat palate şi turnuri fără egal.

--Nu mă cunoşteam ca închinătorii Semilunii să aibă atâta gust. Cei pe care I-am întâlnit pe la noi nu făceau doi bani.

--Eu mă gândeam cât de caraghios ar fi Ariciu ras în cap şi purtând şalvari ! I-am zice”Efendi” şi cred că ar semăna leit cu beiul lor Mehmed.

--Adevărul e că nu I-ar sta rău cu turban şi pană de struţ micului nostru prieten. Chiar şi un ciucuraş roşu care să se bălăngăne pe fruntea lui lată de două degete ar fi binevenit.

--Aşa o să fie la fel de frumos ca măgarul lui moş Ion, care rage de bucurie de câte ori trece pe lângă el.

--Iar robii nergri, cu mişcări leneşe, să-I facă vânt…

--…pe fereastră !

--Să-l ungă cu uleiuri scumpe şi să-I servească băuturi răcoritoare.

--Toate până aici! Decât să beau bragă, mai bine bolovanul de gât şi zdup în Bosfor !

--Păi bilovanul îl porţi în chip de cap, efendi.

--Râzi tu, Năpârcă, dar ce harem o să am , la asta te-ai gândit vreo clipă ?

--Păgânule !

--Ca să nu zici că-ţi sunt prieten adevărat, o să te las şi pe tine, măcar o dată , printre cadânele mele.

--Să-ţi dăruiască Allah o mie de ani… de ocnă grea !

--Mulţumesc, la fel , Năpârcă ! Oricând vei fi binevenit printre cadânele mele… ca eunuc.

Aur si spada (L'Epee et l'or)

by Dan Starcu