An edition of Istoria pirateriei
(1997)
Istoria pirateriei
pe www.scribd.com ( search: Dan Starcu, all languages)
by Dan Starcu
- 0 Ratings
- 0 Want to read
- 0 Currently reading
- 0 Have read
Share
×Close
This edition doesn't have a description yet. Can you add one?
Publish Date
1997
Publisher
Coresi
Check nearby libraries
Buy this book
Showing 1 featured edition. View all 1 editions?
| Edition | Availability |
|---|---|
1
Istoria pirateriei: pe www.scribd.com ( search: Dan Starcu, all languages)
1997, Coresi
9736083632 9789736083631
|
aaaa
Libraries near you:
WorldCat
|
Book Details
Published in
Bucharest, Romania, EU
Table of Contents
ISTORIA PIRATERIEI
Fenicienii şi cartaginezii
Acest popor era considerat, pe bunã dreptate, stãpânul mãrilor în antichitate. Nimeni nu ştie cum au deprins ei, cu atâta artã, ştiinţa navigaţiei. Cert este cã abilitatea lor în a manevra corãbiile şi a utiliza instrumente şi hãrţi a rãmas neegalatã. Urmaşii lor , grecii şi romanii, nu au putut sã le atingã performanţele nici mãcar pe jumãtate. Cãci, dacã vasele vestiţilor ahei, ca şi cele romane, se deplasau doar de-a lungul ţãrmurilor, neavând curajul de a se avânta în larg, corãbiile feniciene o fãceau în mod curent. De aceea, neguţãtorii lor aveau rute tainice, care traversau Mediterana dintr-un capãt în altul. Mai mult, exista o lege nescrisã prin care , dacã un vas fenician era în pericol de a cãdea în mâna duşmanilor, trebuia ars ori scufundat.
Corãbiile închinãtorilor zeului Baal erau rapide comparativ cu cele ale grecilor, principalii lor concurenţi pe mare, şi aveau o autonomie evidentã faţã de cele ale egiptenilor. Nici romanii, cu navele lor grele de rãzboi, nu au reuşit sã le ţinã piept în Mediterana.
Coloniile întemeiate de ei pe ţãrmurile europene ale Italiei, Franţei ori ale Spaniei, ca şi cele din Africa, dintre care cea mai vestitã a fost Cartagina , rivala economicã şi militarã a Cetãţii Eterne, au cunoscut o înflorire spectaculoasã în antichitate.
Deseori fenicienii şi cartaginezii au intrat în conflicte pe mare cu grecii şi romanii. Luptele, frecvente , rareori se terminau în avantajul ultimilor. De asemenea, raidurile pe coastele Africii, ale Italiei ori ale Greciei, jefuirea unor oraşe porturi ale rivalilor constituiau tactici curente utilizate de închinãtorii zeului Baal. S-ar putea afirma însã cã pirateria practicatã de ei se apropiea mai mult de acţiunile cãpitanilor corsari din cursul secolelor XVII-XVIII dupã Cristos.
În secolul al VI-lea înainte de Cristos, Hannon , un vestit cãlãtor, a fost trimis de cãtre senatul Cartaginei sã colonizeze noi teritorii pe coasta de vest a Africii {sau a Lybiei, cum i se mai spunea }.
Acesta a plecat la drum cu o flotã de şaizeci de nave {galere}, numãr impresionant chiar pentru puterile maritime din secolele XVIII-XIX dupã Cristos ! Fiecare vas avea cincizeci de vâslaşi. În total, expediţia cuprindea 30.000 de oameni!
Dupã ce au trecut cu bine de Coloanele lui Hercule {Strâmtoarea Gibraltar }, au pornit spre sud pe apele Atlanticului. La douã zile dupã acest eveniment, Hannon a întemeiat oraşul Thymaterion.
Mergând mai departe, au dat de ţinuturi bogate, fluvii, triburi de agricultori şi pãstori. Au ajuns pe insula Kerna {Herne }. Dupã însemnãrile lãsate de Hannon în limbile punicã şi greacã, insula se afla la o distanţã de Strâmtoarea Gibraltar egalã cu cea la care se gãsea Cartagina faţã de acelaşi reper.
Au trecut apoi pe la gura de vãrsare a fluviului Hretes {probabil Senegal }, au ajuns la un golf pe care l-au numit Cornul Serii, apoi la altul denumit Cornul de Sud {pe coasta Guineei }.
Se pare deci cã Hannon şi însoţitorii sãi au ajuns pânã în apropierea de Tropicul Racului ! O uimitoare performanţã pentru vremurile de atunci. Dupã nouãsprezece secole, navigatorii portughezi au avut nevoie de cincizeci de ani ca sã exploreze aceleaşi regiuni ca vestitul cartaginez.
Lipsa proviziilor şi oboseala l-au obligat pe Hannon sã îşi opreascã înaintarea şi sã se porneascã spre casã. Descrierea cãlãtoriei sale a fost gravatã în marele templu al zeului Baal Moloch.
Treptat , însã, zona de influenţã fenicianã a intrat sub dominaţia grecilor, mai ales în bazinul estic al Mediteranei, apoi sub cea romanã.
Ultimile descoperiri arhiologice pun într-o luminã neobişnuitã multoplele talente de navigatori ale celor plecaţi din Tyr. Statuete feniciene au fost descoperite tocmai în apropiere de ţãrmurile Americii, în Marea Caraibilor ! Cel mai ciudat lucru a fost cã respectivele obiecte de artã erau acoperite de mâl şi scoici ce aveau o vechime de peste douã mii de ani, ceea ce indica scufundarea lor în acele ape cu peste douã milenii în urmã ! Dacã s-ar adeveri acest lucru, ar rezulta cã adevãraţii descoperitori ai Americii au fost... fenicienii, ceea ce ar modifica fundamental cunoştinţele noastre de astãzi, dar ar rãspunde unei întrebãri tulburãtoare : de ce incaşii, dar şi aztecii au ridicat impresionantele lor piramide atât de asemãnãtoare cu cele ale vechilor egipteni ?
Grecii
Pentru aceştia , expediţiile maritime de jaf constituiau ocupaţia de bazã, alãturi de creşterea vitelor şi de agriculturã. De astfel, chiar cuvântul pirat vine de la grecescul piran, a încerca. Pirata este egal care-şi încercã norocul pe mare, strângând bogãţii prin îndrãznealã şi violenţã.
Mulţi dintre regii şi cãpeteniile aheilor şi-au fãcut un renume din faptele lor de acest fel, ajungând chiar sã fie cântaţi în legendele lui Homer. Cãci însuşi Ulise , stãpânul insulei Itaca, eroul din Odiseea, nu urmãreşte altceva decât sã prade, în propriu-i folos, aşezãrile din Tracia sau de pe ţãrmurile Greciei. Dupã ce rãzboiul cu Troia s-a terminat, în urma asasinului aheu de zece ani, în ciuda dorinţei de a-şi revedea soţia, credincioasa Penelopa, dar şi de a-şi relua în stãpânire pãmânturile şi turmele, Ulise nu se poate abţine sã nu-şi rotunjeascã bogãţiile fãcând câteva razii prin Mediterana. În Egipt, Tracia ori prin insulele ahee, oamenii sãi nu urmãreau decât jaful. De fapt, însãşi întâlnirea cu vestitul ciclop nu reprezintã decât un episod încheiat dezastruos pentru piraţi.
Averea fabuloasã a regelui Menelaus, soţul Elenei, cel care a declanşat rãzboiul troian, provenea mai ales din jafuri în toatã regula, dacã este sã ne luãm dupã Homer. Potrivit poetului, Menelaus povesteşte cum a rãtãcit pe mãri vreme de şapte ani, aducându-şi bogãţiile din Cipru, Fenicia, Egipt, Etiopia şi Libia. Astfel, deşi suveran stimat, stãpân al unor întinse teritorii, el nu-şi poate înfrunta dorinţa de a lua în posesie obiecte din aur, statuete, covoare care sã-i îmbogãţeascã palatele şi sã-i aducã admiraţia contemporanilor lui. Unul dintre obiectivele principale pe care le urmãrea consta în a lua captivi bãrbaţi, femei şi copii, pe care urma sã-i vândã ca sclavi de îndatã ce avea sã se iveascã prilejul.
În secolul al VI-lea înainte de Cristos, Polycrate, tiranul din Samos, era şeful unei cete de piraţi care înspãimântaserã Mediterana. Aristotel avea, la rândul sãu, multã consideraţie pentru aceşti jefuitori.
Totuşi, câteva secole mai târziu, pe mãsurã ce comerţul pe mare înflorise , marile oraşe ale antichitãţii, Atena, cartagina, Tirul, Corintul au început sã fie nemulţumite de atacurile piraţilor. Numeroase nave de rãzboi uşoare, însoţeau vasele grele de transport, protejându-le împotriva atacurilor surprizã. Marile puteri navale încercau sã îşi uneascã forţele spre a stãvili un flagel care le afecta interesele economice. Numai cã nici jefuitorii nu stãteau degeaba.
Epoca romanã
În secolul I înainte de Cristos, piraţii dominau rutele comerciale din Mediterana şi încercau sã se amestece în conflictele dintre state. Ascunzãtorile lor se gãseau, cu precãdere, pe insula Creta, în Dalmaţia şi în Asia Micã, în aşa-numitul Golf de Aur, o regiune din apropierea munţilor Taurului, unde se aflã numeroase insule şi canale înguste, un loc ideal pentru bazele lor militare şi de aprovizionare. Grupaţi în felurite ordine şi confederaţii , cu propriile tradiţii şi obiceiuri religioase, jefuitorii proveneau din neamurile cele mai diferite ale Europei, Asiei şi Africii, unitatea lor de acţiune fiind datoratã scopurilor comune.
Dotaţi cu nave de luptã rapide şi uşoare, piraţii atacau deseori vasele comerciale rotunde ale grecilor ori ale romanilor, ferindu-se de impunãtoarele corãbii de rãzboi, cu mai multe rãnduri de vâsle, având la bord o adevãratã artilerie compusã din catapulte , baliste şi mulţi arcaşi.
Echipaţi foarte bine, piraţii prãdau insulele şi aşezãrile de pe litoral. Jefuiau mai ales templele, de unde luau obiecte de cult din aur şi pietre preţioase. Când reveneau din expediţiile lor periculoase , dãadeau petreceri grandioase, iar beţiile ţineau zile în şir.
Îşi bãteau joc de mãreţia Romei, a cãrei flotã nu reuşea sã le vinã de hac. L-au susţinut pe Mithridate, regele Pontului, în rãzboiul interminabil pe care acesta l-a dus cu Cetatea Eternã. Hotãrât sã slãbeascã forţa romanilor pe orice cale, regele Pontului le-a furnizat piraţilor arcuri, sãbii şi bani, i-a lãsat sã îşi întâlneasc poziţiile din Munţii Taurului şi i-a sprijinit în toate acţiunile pe care le desfãşurau în partea de rãsãrit a Mediteranei.
Senatul nu a mai tolerat acea stare de lucruri. O flotã considerabilã a fost pusã la dispoziţia lui Publius Servilius Vatia. Aceasta nu s-a mulţumit sã fugãreascã doar navele piraţilor, ci, folosind mari forţe militare de uscat, a curãţat, între 78 şi 74 înainte de Cristos, ţãrmurile din Asia Micã unde rãufãcãtorii îşi aveau sãlaşul. Toate aşezãrile lor au fost trecute prin foc şi sabie. Altarele şi templele au fost distruse, iar marele lor şef spiritual, Zenicetas, a ars într-un incendiu uriaş provocat de armata romanã.
În ciuda acestor zdrobitoare victorii ale Cetãţii Eterne, ameninţarea piraţilor nu a dispãrut. Desigur, mulţi dintre aceştia au fost ucişi, luaţi prizonieri sau torturaţi. Majoritatea însã au scãpat de atacurile armatei, s-au refugiat în Creta, pe ţãrmurile din zona centralã a Mediteranei. Noile lor baze au început sã funcţioneze în Adriatica, Sicilia, Calabria. Renãscutã din propria cenuşã, pirateria a cãpãtat o intensitate şi mai mare ca înainte. Au fost jefuite chiar şi oraşe din Latium şi Etruria, iar panica a cuprins întreaga populaţie de pe litoral, care şi-a abandonat aşezãrile spre a se refugia în locuri mai sigure din zona de deal şi munte.
Situaţia pãrea scãpatã de sub control. Unii guvernatori romani preferau sã cadã la înţelegere cu piraţii, cãrora le ofereau bani spre a evita jefuirea teritoriilor lor. Senatul a horãrât sã aibã loc din nou o mare expediţie de pedepsire, însãrcinându-l cu conducerea acesteia pe Antonius, fiul celui care încercase, cu treizeci de ani în urmã, sã curãţe de rãufãcãtori Asia Micã.
Rezultatele au fost dezastruoase ! O escadrã romanã a fost complet distrusã de flota piraţilor în urma unei lupte datã lângã insula Creta. Amiralul roman şi ofiţerii sãi au fost sclavi. Un alt raid al rãufãcãtorilor surprinse altã flotã la gura Tibrului şi o distruse. Acest atac avusese loc la numai cinci leghe de Cetatea Eternã. Ca ruşinea sã fie şi mai mare, piraţii o rãpesc, chiar din locuinţa ei, pe sora comandantului şef al flotei marii republici.
În Cetatea Eternã trãiau peste o jumãtate de milion de oameni fãrã ocupaţie, care se hrãneau cu grâul vândut de autoritãţi la un preţ foarte scãzut. Nelegiuiţii de pe ape au atacat convoaiele de vase care aduceau cereale din Sicilia, Africa sau Egipt. Se urmãrea în acest fel sã se creeze o crizã a grâului, al cãrui preţ avea astfel sã creascã , stârnind nemulţumirea plebeilor din uriaşa c apitalã.
Trebuiau luate mãsuri radicale. În anul 67 înainte de Cristos, tribunul Gabinus cere Senatului sã numeascã un consul. Acesta , dispunând de puteri nelimitate, urma sã distrugã pirateria care se practica pe întinsul Mediteranei. Dictatorul respectiv trebuia sã aibã autoritate militarã pe toate mãrile şi pe ţãrmurile acestora pânã la o distanţã de 75 km cãtre interior. Îi erau subordonaţi toţi guvernatorii provinciilor. Putea oricând sã ridice o armatã uriaşã, dar şi o flotã de peste 200 de vase. Avea dreptul de a face orice rechiziţie de oameni şi de materiale pe care le-ar fi socotit necesare.
Propunerea, fãrã precedent în istoria republicii, demonstra situaţia gravã în care se afla statul.
Senatul însã nu a îndrãznit sã confere asemenea puteri militare şi civile unui singur om. Presiunea plebei a fost însã uriaşã.
Strigãtele, urletele celor de afarã i-au determinat pe senatori sã-l desemneze, în cele din urmã, pe vestitul Pompei ca şef al armatei ce urma sã elibereze cãile maritime de forţele nelegiuiţilor.
Pompei se remarcase pânã atunci în timpul rãzboaielor la care luase parte, mai ales în Sicilia şi în Africa. Primele victorii le obţinuse la douãzeci şi cinci de ani. Pãrea omul cel mai bine ales pentru o misiune atât de importantã, atât pentru calitãţile lui, cât şi pentru respectul pe care îl impunea în rândul soldaţilor.
De acum a fost numit în noua sa funcţie, a stabilit un plan de acţiune foarte detaliat. Avea nevoie de 500 vase de rãzboi, 125.000 soldaţi şi marinari, 24 de ofiţeri. Dictatorul mãrilor dorea sã-i urmãreascã pe duşmanii sãi atât pe ape cât şi pe uscat, sã-i împiedice sã se retragã în locuri adãpostite şi sã-i loveascã fãrã milã.
Pentru a pune în practicã un asemenea proiect ambiţios, au trebuit construite sute de vase de luptã. Şantierele navale au lucrat din plin, lansând la apã nave rapide şi uşoare, asemenea celor ale adversarilor. Un efort de aceleaşi dimensiuni mai fâcuse republica doar în vremea rãzboaielor punice !
Operaţiunea, de mari proporţii, a început încã din primãvara anului 67 înainte de Cristos. Întregul litoral al Mediteranei a fost divizat în nouã comandamente. Anumite escadre au închis ieşirile din uriaşa mare interioarã, adicã Gibraltarul, Dardanelele şi canalul Siciliei. În fruntea unei flote importante, însuşi Pompei a trecut în revistã şãrmurile Latiumului.
Au fost atacate mai întâi cuiburile piraţilor aflate în partea de vest a Mediteranei. Ţãrmurile au fost cercetate încet şi amãnunţit. Operaţiunile s-au desfãşurat combinat, pe apã şi pe uscat, astfel cã duşmanul nu a putut opune rezistenţã deosebitã. Prinşi în capcanã, [incapabili sã iasã din bazinul apusean, piraţii au asistat la distrugerea navelor lor şi a refugiilor care-i fãcuserã de temut. Astfel au fost curãţate, succesiv, Etruria, Libia, Corsica, Sardinia, Sicilia.
Suspendând pentru o scurtã perioadã operaţiunile, Pompei a fãcut o vizitã la Roma. Cetatea Eternã l-a aclamat drept salvatorul republicii. În mai puţin de douã luni, aprovizionarea cu grâne revenise la normal. Succesul operaţiunilor militare fusese total şi peste aşteptãrile celor mai optimişti.
Vestitul comandant a trecut apoi la punerea în practicã a fazei urmãtoare a planului sãu, care viza bazinul oriental al Mediteranei. Forţa republicanã s-a dovedit a fi invincibilã. Pas cu pas, piraţii au fost respinşi, apoi trecuţi prin tãişul sabiei. Când a ajuns în Grecia , Pompei a fost primit triumfal, ca un erou legendar.
Înconjuraţi de peste tot, piraţii nu au avut de ales. S-au retras în Cilicia, ultimul şi cel mai bine apãrat bastion al lor. Romanii au obţinut însã o nouã victorie zdrobitoare pe mare, lângã Korakesion, ceea ce le-a permis sã desfãşoare pe uscat o ofensivã fãrã precedent, curãţind toate cuiburile rãufãcãtorilor.
Victoria definitivã a lui Pompei, consemnatã în toamna aceluiaşi an, a fost zdrobitoare. Peste 360 de nave capturate, aproape 1000 distruse, 10.000 de piraţi ucişi, 20.000 prizonieri. Ceea ce a uimit Roma a fost însã clemenţa neobişnuitã de care a dat dovadã dictatorul mãrilor. În loc sã fie crucificaţi, foştii duşmani au fost iertaţi, trimişi sã munceascã în agriculturã sau înrolaţi ca vâslaşi pe corãbiile republicii biruitoare.
Examinarea piraţilor le-a permis romanilor sã-i elibereze pe unii dintre captivii dispãruţi de mai mulţi ani, cum ar fi pretorul Ciliciei, Publius Clodius, a grãbit prãbuşirea lui Mithridate.
Îmbãtat de succes, Pompei a început o altã companie , de aceastã datã pe uscat, purtând lupte numeroase în Asia Micã, Armenia , Siria şi Caucaz. Izolat , înconjurat de legiunile republicii de peste tot, regele Pontului nu a mai avut scãpare. S-a sinucis, iar romanilor nu le-a rãmas decât cadavrul lui.
Astfel, înainte de a începe rãzboaiele civile şi a fi proclamat imperiul, Cetatea Eternã reuşise eradicarea pirateriei din întregul bazin al Mediteranei. Corãbii de rãzboi uşoare patrulau încontinuu pe întinsul mãrii, supraveghind convoaiele de vase comerciale. Pacea romanã avea sã domneascã pe ape vreme de secole.
Evul mediu, secolele V-XI
Primele secole ale erei noastre au adus modificãri spectaculoase în configuraţia militarã şi politicã a zonei ce cuprindea Europa, Africa de Nord şi Asia Micã. Valurilepopoarelor migratoare au izbit zidurile uriaşului imperiu care, mãcinat de luptele interne pentru putere, de puternicele rãscoale ale sclavilor şi de biruinţa creştinismului asupra tuturor celorlalte modalitãţi de concepere a lumii, s-a prãbuşit producând haos şi confuzie. Evident, pe fondul ruperilor relaţiilor constante şi ritmice între regiunile imensului stat, s-au creat condiţii necesare ca în Mediterana sã reaparã temuţii jefuitori ai apelor. Dupã sute de ani de pace rom anã, piraţii au redevenit în forţã pe vechile lor teritorii. Se produseserã însã modificãri şi în structura lor, iar aceste modificãri se datorau atât evenimentelor istorice, cât şi celor religioase.
Lumea întreagã era în plinã schimbare. Dacã pe vremea lui Pompeius, centrul de greutate al pirateriei fusese deţinut de Asia Micã şi de Iliria, acum el se afla în Nordul Africii şi în partea apuseanã a Mediteranei, de unde atât drakkarele vikinge, câ
T şi vasele de luptã arabe, uşoare şi rapide, atacau orice navã comercialã care încerca sã lege extremitãţile imensului bazin maritim.
Simultan, dezvoltarea economicã şi tehnicã existentã în Exremul Orient creeazã premisele unui transport comercial de amploare. În Oceanul Indian sau în Marea Chinei sunt semnalate operaţiuni piratereşti sângeroase şi continue.
Chinezii au cunoscut acest fenomen violent timp de peste cinsprezece secole. A fost atât de adânc înrãdcinat în zona lor, încât se pare cã a depãşit în dim ensiuni orice altã manifestare de acest gen din lume. Pirateria s-a manifestat pe coastele Zhejiangului , ale Fujianului, Guangdongului şi Hainanului. Forţa militarã şi politicã doveditã de şefii acelor violenţi jefuitori era considerabilã şi, asemeni omologilor lor din Mediterana, care interveniserã în conflictul dintre romani şi pãrţi, la fel şi ei au luat parte la puternice înfruntãri armate, deseori dând exemplu de patriotism şi credinţã faţã de ţarã. Astfel , în secolul al V-lea, piratul vrãjitor Sun En a devenit renumit trecând drept conducãtorul rãscoalei împotriva dinastiei Jin.
Prada pe care o vizau aceşti rãufãcãtori era diversificatã. Desigur, cel mai mult îi atrãgeau transporturile de perle, aur şi argint, dar se mulţumeau şi cu mãtasea ori stofele gãsite pe vasele de negoţ. Deseori chiar bãrcile pescãreşti ori micile nave ale trãdãtorilor cu nãvoade erau abandonate şi jefuite fãrã milã, iar oamenii ucişi.
Intervenţia imperialã nu s-a dovedit a fi eficientã şi nici de amploare, fapt care a încurajat dezvoltarea şi extinderea pirateriei. Acest lucru se datora poate, influenţei pe care şefii piraţilor o exercitau la Curtea Chinei ori poate nepãsãrii pe care Fiul Soarelui o manifesta pentru pãmânturile de peste mãri . De fapt, mandarinii şi marii conducãtori de oşti erau preocupaţi de înãbuşirea revoltelor în imensul stat pe care îl deţineau, ca şi de îndepãrtarea pericolelor rezultate din ameninţãrile externe ale mongolilor şi hunilor.
Deşi aparent centralizatã, China era un stat prea vast pentru a fi controlat de cãtre o singurã persoanã. În realitate, mandarinii şi guvernatorii de provincii deţineau puterea inclusiv pe ţãrmurile mãrii. Cum cãpeteniile piraţilor erau deseori prinţi ori nobili de seamã, nu este greu de înţeles cã forţa lor se baza şi pe complicitatea cu guvernatorii respectivelor regiuni. Aceasta reprezintã numai una dintre explicaţiile privind durata şi intensitatea fenomenului pirateresc înregistrat în Extremul Orient.
Vikingii şi varegii
Cunoscuţi pentru raidurile lor sãlbatice, aceşti rãzboinici şi negustori din nordul Europei îngrozeau ţãrmurile continentului şi ajungeau, cu expediţiile lor, pânã în Africa sau Asia Micã. Spaima pe care o rãspândeau corãbiile cu cap de dragon a nãscut num eroase legende. Topoarele lor uriaşe , sãbiile cu douã tãişuri, statura lor impresionantã şi zalele foarte rezistente cu care erau dotaţi îi fãceau de temut pentru locuitorii din preajma litoralului. Prãdau oraşe, sate, mânãstiri, masacrau bãrbaţii, furau femeile şi copiii.
Rãzboinicii purtau costume de zale , coifuri metalice cu apãrãtori pentru nas şi uneori pentru gurã. Topoarele lor uriaşe, ca şi sãbiile cu douã tãişuri, erau arme de temut. Norvegienii se dovedeau arcaşi foarte buni, utilizându-şi întotdeauna sãgeţile când atacau localitãţile izolate sau ferme pe care le prãdau,
Vikingii se închinau zeilor lor rãzboinici, Odin şi Thor.
Navele acestor barbari iviţi din apã erau adaptate perfect scopurilor de jaf pe care le urmãreau. Lungi de 20-25 metri, dotate cu un singur catarg şi cu un rând de vâsle, se deplasau cu mare vitezã. Pânza, de formã pãtratã şi de dimensiuni impresionante, putea fi manevratã foarte uşor şi permitea deplasarea vasului chiar şi împotriva vântului. Numitã drakkar, corabia vikingã purta scuturile din lemn şi fier ale rãzboinicilor nordici prinse de pãrţile laterale ale bordului , deasupra vâslelor.
Deoarece aşa-numiţii oameni ai Nordului {normanzii} locuiau în acea fortãreaţã naturalã de necucerit care este Peninsula Scandinavia, ca şi în Danemarca, şi dispuneau de nave rapide şi rezistente, raidurile lor s-au putut extinde spre sud, est şi vest pe arii uimitoare pentru epoca respectivã, fãrã a exista pericolul real al unor expediţii de pedepsire organizate de victimile jafurilor lor. Pentru istoria universalã, episodul viking a însemnat o aventurã cu implicaţii complexe. Regii normanzi din Suedia, Norvegia, Danemarca au încurajat numeroase expediţii spre alte continente, „corãbiile lungi „ ajungând pânã în America de Nord, Groenlanda, Sicilia, Bizanţ, Marea Caspicã etc.
Numele lui Eric cel Roşu a intrat în istorie datoritã faptului cã oamenii sãi au descoperit şi au cucerit apoi Groenlanda. Aceastã insulã uriaşã din Atlantic a devenit o bazã de aprovizionare foarte imporatntã pentru corãbiile normanzilor în tentativa lor de a descoperi noi teritorii, lucrau care avea sã se realizeze în timpul domniei fiului sãu, Leif. Oficial, acesta este considerat primul european care a Ajuns în America. Potrivit legendelor, el ar fi întemeiat numeroase colonii pe coasta esticã a actualei Canada. Dupã ce au intrat în contact cu triburile de piei roşii, contact care deseori s-a dovedit violent, vikingii au început sã facã un comerţ prosper cu aceştia, aducând arme şi diverse alte produse din Europa, luând în schimb preţioase piei de animale sãlbatice.
Totuşi , oamenii lui Leif nu au putut organiza ritmic expediţii în America. Datoritã distanţei mari care o separa de Europa, furtunilor de pe ocean, lipsei unor bogãţii consistente {în aur şi pietre preţioase}, bolilor noi cu care s-au confruntat, au trebuit sã renunţe, treptat, la teritoriile de peste ocean. Civilizaţa lor nu s-a dovedit a fi suficient de maturã pentru a se impune în Lumea Nouã. De asemenea , sporul de populaţie necesar pentru a stãpâni pãmânturi atât de întinse s-a dovedit a fi insuficient. Astfel, descoperirea Americii de cãtre Leif, fiul lui Eric cel Roşu în sec. IX-X, nu a avut nici pe departe ecoul din vremea lui Cristofor Columb.
Potrivit legendelor incaşe, ca şi ale celor din alte teritorii locuite de indieni, oamenii albi ar fi venit, cu pãsãrile lor uriaşe, de pe ocean. Sã fi fost vikingii aceşti oameni albi ? Greu de spus, dar şi mai greu de negat. Nu ar fi fost exclus ca aceşti extraordinari navigatori sã fi ajuns pânã în Ţara de Foc sau chiar în Oceanul Pacific. Totul rãmâne însã învãluit în mister, ca însãşi Scandinavia, ţara fiordurilor, a ceţurilor şi a stâncilor din atâtea legende nordice...
Expediţiile vikingilor nu au vizat doar Apusul. Norvegienii au purtat lupte numeroase în Islanda, Scoţia şi Anglia, unde, dupã ce au înfrânt luptãtorii de pe ţãrmuri, s-au aşezat întemeind aşezãri statornice.
Regii Franţei au fost siliţi, în urma mai multor înfruntãri, sã le acorde lui Rollon şi rãzboinicilor sãi scandinavi întregul teritoriu cunoscut azi sub numele de Normandia, unde aceştia au ridicat fortãreţe puternice. Mai târziu, în 1066, ducele William avea sã cucereascã Anglia, în urma luptei decisive date la Hastings, grãbind procesul unificãrii statului englez în jurul unei puteri centrale.
Drakkar-urile au coborât în Mediterana, unde au avut de înfruntat corãbiile arabe. Nordicii au repurtat victorii strãlucite într-o epocã în care musulmanii controlau întinse teritorii din Africa şi din Europa şi aveau avantajul cert al bazelor proprii de unde se puteau aproviziona uşor cu apã, alimente, oameni şi arme. Nu au putut însã face faţã rãzboinicilor vikingi, care i-au zdrobit în înfruntãrile directe pe mare şi pe uscat.
Nordicii au cucerit Sicilia şi sudul Italiei, învingând armatele bizantine la Bari. Astfel, s-a pus capãt stãpânirii bizantine în acea zonã şi s-a întemeiat Regatul celor douã Sicilii.
Dar aceşti uimitori navigatori au reuşit sã pãtrundã adânc şi în Europa de Est, parcurgând cu impresionantele lor nave lungi distanţe pe fluviile Volga şi Don, ca şi pe alte râuri de dimensiuni din acea parte a continentului. Cunoscuţi sub numele de varegi, scandinavii au ajuns astfel pânã la Marea Neagrã şi în Marea Caspicã. Pe aceste teritorii erau cunoscuţi atât ca piraţi, cât şi ca negustori. Ajungând astfel pânã la Constantinopole, mulţi s-au angajat în slujba împãratului, fiind plãtiţi foarte bine ca rãzboinici şi ridicaţi în ranguri înalte.
Evul mediu, secolele XII-XIV
Cruciadele , specifice sfârşitului mileniului I, au antrenat importante forţe militare, comerciale şi politice. Transportul pe mare s-a amplificat. Navele franceze, veneţiene, genoveze, bizantine asigurau importante legãturi între vestul feudal al Europei şi Orient. Aceastã creştere considerabilã a volumului transportului pe ape a reprezentat un adevãrat magnet pentru piraţi, care şi-au intensificat activitatea în mod constant.
Dezorganizarea care domnea pe ţãrmurile aflate sub influenţa conflictelor, soarta schimbãtoare a înfruntãrilor militare, imosibilitatea exercitãrii unui control ferm, de duratã, a vreunui stat pe Mediterana au favorizat incursiunile şi atacurile surprizã ale piraţilor atât pe mare , cât şi pe uscat.
Pe de altã parte numeroasele bogãţii în aur, argint, pietre preţioase şi mirodenii aduse de c ruciaţii din Orient erau râvnite de jefuitorii apelor, gata oricând sã-şi dea şi viaţa pentru a intra în stãpânirea lor.
Bizanţul, singura forţã încã bine organizatã a epocii, fãcea cu greu faţã pirateriei exercitate pe Mediterana. Supus presiunii de pe uscat pe care o exercitau triburile slave ale bulgarilor şi sârbilor, invaziilor curmene şi tãtare dinspre Asia, atacurilor arabe dinspre sud, ultimul bastion al fostului imperiu roman nu putea asigura un echilibru satisfãcãtor pe ape.
În vestul Europei, atacurile exercitate de nordici şi de alţi jefuitori de-a lungul ţãrmurilor au dus la construirea unor puternice fortãreţe în jurul târgurilor şi oraşelor.
Pirateria s-a revigorat odatã cu declanşarea rãzboiului de o sutã de ani. Navele de comerţ duşmane erau atacate fãrã încetare, fie de francezi, fie de englezi. Unii şefi piraţi au obţinut averi fabuloase, între aceştia aflându-se Mathieu de Cargaret şi Jean de Coêtauleur. Jean de Kergilian, şambelanul ducelui Jean de Bretaniei, a cucerit prin luptã şapte nave englezeşti şi a pus mâna pe o pradã estimatã la 2000 de scuzi de aur.
Eustache le Moine, care-şi avea ascunzãtoarea pe insula Serk, a luptat pe Canalul Mânecii şi a venit în ajutorul regelui Franţei. Dupã ce a fost capturat de englezi în urma bãtãliei de la Douvers , din 1217, i s-a tãiat capul chiar pe vasul sãu.
Neîntrerupta piraterie care se manifesta la umbra rãzboiului era dispreţuitã de nobilime, care vedea în oamenii mãrilor adevãraţi rivali. Iatã cum vede pierirea unor asemenea luptãtori ce luaserã partea regelui Franţei, unul dintre supuşii acestuia, cavalerul Froissart : „N-am pierdut nimic prin masacrarea acestor ticãloşi. Prin moartea lor, regele Franţei a câştigat 200.000 florini. Tot astfel, marea a fost eliberatã de o ameninţare grea.”
Deşi aliaţi ai unora ori altora dintre suverani, piraţii încep sã fie condamnaţi de cãtre pãrţile aflate în conflict. Biserica, în urma consiliilor ecumenice, îi considerã „blestemaţi „. Totuşi , atacurile lor nu au încetat nici o clipã de-a lungul rãzboiului de o sutã de ani.
În bazinul mediteranian, rivalitatea dintre oraşe port Genova şi Veneţia a dus la numeroase înfruntãri în scop de jaf între navele lor. Cele douã republici, bogate şi puternice, datorându-şi bunãstarea mai ales negoţului pe care îl practicau în Orient şi în Occident, nu precupeţeau nici un efort pentru a înlãtura concurenţa folosind cele mai violente metode.
Luptele neîncetate între Genova şi Veneţia, marcate prin numeroase acte de piraterie, au slãbit economic şi militar cele douã oraşe. De acest fapt au profitat spaniolii şi francezii, dar mai ales turcii, care au ocupat o zonã foarte extinsã în Mediterana. Cu timpul , italienii nu au mai putut sã revinã în fruntea ierarhiei maritime şi au trebuit sã se mulţumeascã, desigur, cu firimiturile de la masa celor tari.
În aceastã perioadã, pirateria din bazinul uriaşei”mãri interioare „ cunoaşte forme de organizare foarte diverse. Navigatorii, pescarii, agricultorii din zone apropiate ţãrmurilor o practicau asemeni unei forme de activitate colateralã.
Bãrcile şi vasele de diferite forme sau mãrimi erau atacate pretutindeni : în Adriatica, Marea Egee ori pe lângã Calabria. Oamenii acestor”echipe de lucru „ erau, de obicei, foarte sãraci. Într-o „echipã” nu intrau mai mult de trei sau patru piraţi. Prost înarmaţi, dar foarte îndrãzneţi şi vicleni, ei cãutau prãzile care sã satisfacã mãcar necesitãţile de bazã, adicã un sac de fãinã, nişte pesmeţi, un butoiaş cu ulei, puţinã miere de albine, câteva legãturi de ceapã şi un drob de sare. În aceste condiţii ei rezistau cel puţin o sãptãmânã pe mare.
Dacã vânturile neprielnice îi împingeau pe uscat, într-un port, ei îşi îngropau sau îşi ascundeau cu mare grijã bãrcile, apoi aprindeau focul şi îşi fãceau un fel de terci din fãinã în acelaşi mod în care îl pregãteau, cu multã vreme în urmã, soldaţii romani.
Câştigurile acestor expediţii erau însã destul de modeste. Prãzile erau fie o barcã de pescari, fie una care transporta recolta de grâu ori sarea extrasã din salinã.
Exista, desigur, şi o piraterie mai bine organizatã, structuratã pe diverse ierarhii, conduse de adevãraţi „seniori ai mãrii „. Sub aparenta înfruntare între creştini şi musulmani în care se gãseau implicate cam toate oraşele de pe ţãrmul Mediteranei, se desfãşurau adevãrate rãzboaie pe apã şi pe uscat, la care participau forţe considerabile.
Spre exemplu, bogata Genovã avea de înfruntat piraţii catalani, din Monaco, Livorno, Piombino, Corsica şi Sardinia. Uneori, oraşul era supus unei adevãrate blocade. Pentru a o strãpunge, avea nevoie de o armatã puternicã de mercenari şi de iscusinţa unor buni cãpitani de nave care sã-i înfrunte pe acei „seniori ai mãrilor „ atât de cruzi şi de ameninţãtori.
Locuitorii Maltei se ocupau în principal cu aceste ambuscade pe cãile maritime ce uneau Occidentul cu Orientul. Veneţia, mândra şi bogata republicã a dogilor, s-a ciocnit de multe ori de ei. De asemenea, navele turceşti reprezentau un pericol potenţial foarte important pentru neguţãtorii din vestitul oraş-republicã.
Astfel se explicã de ce vasele comerciale atât genoveze, dotate cu mai multe rânduri de pânze, cât şi veneţiene, mai ales galere, aveau o dotare militarã deosebitã.
Pe marile nave se gãseau între douãzeci şi treizeci de arbaletieri selecţionaţi din cadrul micii nobilimi, cunãscãtori deci ai artelor marţiale. Aceşti mercenari erau deosebit de bine apreciaţi de cãtre negustorii veneţieni şi de cãpitanii navelor. Totuşi, pentru a evita surprizele neplãcute, vasele comerciale se deplasau de preferinţã doar în timpul zilei, încadrându-se într-un convoi pentru a se ajuta în eventualitatea unui atac.
În ciuda unei greutãţi considerabile, a unui echipaj numeros, galera de comerţ era apreciatã pentru posibilitatea ei de manevrã în condiţiile lipsei de vânt, la intrarea sau ieşirea din porturi, dar şi datoritã felului în care putea scãpa, cu uşurinţã, de piraţi.
Secolele XV-XVII
ID Numbers
Community Reviews (0)
Feedback?
| August 10, 2010 | Edited by 89.137.226.250 | Edited without comment. |
| April 28, 2010 | Edited by Open Library Bot | Linked existing covers to the work. |
| December 10, 2009 | Created by WorkBot | add works page |